Sfânta erată. De ce cred că fact-checking-ul devine o competență vitală.

Nu “devine”, indicativ prezent; a devenit deja, doar că n-am apucat noi să dăm un nume pericolului – și nici antidotului. Accesul ăsta liber la informație, o binecuvântare altfel, vine – nu știu cât vă gândiți la asta – cu o mulțime de costuri ascunse. Aș vrea să avem un algoritm de evaluare a costurilor, cum avem DAE la credite; sau poate un fel de ANPC al consumatorului de media/informație. N-avem, dintr-o mie de motive (asta-i o altă discuție). Dar v-aș zice mai întâi o poveste: cum s-a făcut de-am dat eu lunea trecută cititorilor Monday Memo – și sunt mii – o informație greșită.

E drept că atunci când am preluat informația în newsletter-ul nostru de fiecare luni dimineața m-a trecut așa, o boare de întrebare. Salariul de 6.000 lei al premierului, căci despre el e vorba, mi-a sunat cumva neplauzibil de mic, știind eu ceva-ceva de măririle de salarii de bugetari despre care s-a vorbit în ultimele luni; dar cum a venit boarea de întrebare spre mine, fix așa a și trecut. Pe scurt, nu mi-am bătut capul să verific, să caut sursa primară, să dau o referință ultra-oficială; cifra ocupa unul dintre cei patru bulleți ai unui textuleț de două degete lățime, iar sursa pe care o citam era una foarte credibilă – Mediafax, cea mai mare agenție de știri românească.

Dacă aș fi găsit informația cu pricina pe un site no-name, pesemne că aș fi fost suspicioasă și aș fi scormonit mai mult; retrospectiv judecând acum, cred că sursa informațiilor – Mediafax – mi-a dat încredere și confort. Iată propoziția din care mi-am luat informația greșită; plus că sursa primară citată în textul Mediafax era un organism guvernamental, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici:

“Aşa se face că, în România, premierul are un salariu de peste 6.000 de lei, mai mic decât al unui funcţionar cu statut special din MAI sau MAE sau al unui inspector de integritate de la ANI, dar de trei ori mai mare ca al unui funcţionar executiv” – ultimul paragraf din știrea Mediafax cu titlul “ANALIZĂ. Administraţia XXL: Doar 13% din 1,2 milioane de bugetari au funcţii publice, restul sunt şefi şi funcţionari cu statut special”.

Nu, ceea ce v-am spus în Monday Memo #77 nu-i adevărat: premierul nu are salariu de 6.000 lei, cum zice Mediafax, ci de 15.825 lei; nu-i niciun mare secret, nu-ți trebuie să fluturi legea 544 a accesului la informație, ca jurnalist, ca să-l afli (Andreea Roșca l-a găsit cu “search” pe un site al administrației centrale, aici – date actualizate în iulie 2016; Mediafax nu s-a obosit să dea search).

Nu știu dacă cititorii Monday Memo or fi remarcat asta, dar noi de obicei căutăm să dăm, oricât de minimalistă ar fi știrea, și sursa primară a informației – fie ea lege, studiu, raport, articol din presa străină.

[Presa românească dă arareori – în 20-25% din cazuri, în cel mai bun caz – linkuri către sursele primare. Ce primim în feed-uri, îndeobște, sunt texte bazate fie pe comunicatul oficial de presă, în caz că organizația are un “comunicator”; fie pe selecția – uneori foarte bună, alteori stângace – a jurnalistului pe mâna căruia a încăput documentul-sursă; fie, de cele mai multe ori, pe copiatul in extenso (cu tot cu greșeli, eventual), a muncii unui coleg de breaslă care a muncit să facă un text].

Bun. Până acum noi căutam pentru cititorii noștri sursele primare și puneam linkuri în principal ca să îmbogățim Monday Memo (e drept că am dat frecvent afară din newsletter pseudo-știri – pe motiv de lipsă de acuratețe/logică/informație). De-acum încolo, însă, facem din fact-checking politică editorială – cât ne permit resursele de timp/energie.

E ceva în neregulă aici totuși, nu? Un newsletter gratuit, făcut de doi oameni, își asumă nu numai rolul de filtru – exersat vreme de un an – ci și pe cel de fact-checker. 

Păi da, it’s complicated. Bine că-i anchetăm pe ăia de la Sky News. Avem multe de povestit de azi înainte pe tema fact checking-ului; revin.

[EXPLAINER]: “Gentlemen, you may include me out”

brexit foto2

Vorba din titlu îi e atribuită lui Samuel Goldwyn, unul dintre primii moguli ai Hollywood-ului (da, cel din Metro-Goldwyn-Mayer). Legenda spune că magnatul, cunoscut pentru ingeniozitatea cu care sucea limba engleză, ar fi aruncat replica în anii ‘30, la capătul unor negocieri încâlcite al căror rezultat nu i-a fost pe plac. Goldwyn a negat, ulterior, că s-ar fi exprimat așa. Pentru drama noastră din 2016 nici nu prea contează cine-i autorul expresiei; important e că în astea șase cuvinte e cam tot ce-au vrut britanicii să transmită joia trecută Europei. Mai jos, pentru cine n-a avut timp să parcurgă ce s-a scris în ultimele trei zile, impactul de până acum al votului, pe puncte; pași de urmat; efecte; cifre; cauze; opinii avizate; ce se întâmplă cu UE de-acum înainte. Continue Reading →

12079054_714722161893352_5215101266860384524_n

Țara celor care ar pune Monitorul Oficial în ramă

E o vorbă de care-mi amintesc de câte ori dau peste-o poveste ca cea care urmează: “Dacă tu crezi că ești prea mic ca să schimbi lumea, atunci pesemne că n-ai dormit niciodată în cameră cu un țânțar”. Da, știu, sună a chestie din portofoliul motivaționalo-aspiraționalo-pozitivist. Dar ascultați aici un pic:

Continue Reading →

Să fie libertate de exprimare, dar nu chiar pentru toată lumea

Suntem în a doua săptămână a unui război imaginar, a unui incendiu care există pentru că o televiziune din România vrea cu tot dinadinsul să-l întrețină. E un incendiu alimentat cu materiale inflamabile inventate fix pentru acest scop – și hrănit, bineînțeles, de oxigenul atenției și al indignării noastre (legitime, altfel). Dacă am putea ignora trei zile în șir acest incendiu inventat poate că focul și-ar pierde puterea. Nu putem, bineînțeles.

Nu putem să ne controlăm pulsul pe neașteptate întețit de revoltă și de furie. Și poate că e OK așa; poate că e OK că nu putem să-l controlăm. Or fi astea spasmele care ne ajută să începem a da afară din organismul social – violent și dureros, cum altfel? – acel concoct de toxine grele, fierte la foc mic, din care-am băut cuminciori decenii în șir; concoctul acela care ne-a făcut să consimțim comfortably numb că, indiferent care ne-ar fi voința, paralizia e parte din setul nostru de atribute naționale. Când stomacul ți se revoltă e de obicei semn bun, cred eu; organismul știe mai bine, te apără pe tine de tine însuți. Ți-e rău tare cât timp dai răul afară – dar după aceea ți-e de obicei mult, mult mai bine.

Ultimele evoluții în războiul lunii februarie (ANAF vs. Antena 3; vezi un explainer detaliat pe care l-am făcut duminică seara aici). Recapitulăm întâi un pic, să convenim de la bun început asupra premiselor:

Continue Reading →

[EXPLAINER]: Filmul unei săptămâni în care cele trei puteri în stat s-au ciocnit deasupra unei povești private

O problemă cumva tehnică, de execuție a unei sentințe judecătorești, ne-a arătat – ca un RMN ce ne-a fost făcut fără știința noastră, în somn – cam toate arterele șubrezite de fărădelegi, cheagurile periculoase și inevitabilele ocluzii care gâtuie mecanismele instituțiilor care ne guvernează.

DACĂ AI TIMP să studiezi infrastructura de fapte a poveștii ANAF-Antene poți vedea, în ea, aproape tot ce-am trăit în ultimii 25 de ani: mizele politice și financiare camuflate sub irespirabile, cinice demagogii; războaiele subterane dintre instituții plătite din bani publici; cele trei puteri (plus a patra, media) zvârlindu-se deodată, cu totul, într-un “blame game” gălăgios, contraproductiv, în care legea rămâne secundară tocmai pentru că mecanismele instituționale au rulat prea mult timp sub semnul conservării status quo-ului; o pătură de politicieni comportându-se ca niște companii-lider-de-piață ce privesc condescendent spre start-up-uri disruptive, care le arată că lumea se schimbă; și, în final, o națiune confuză, prea ușor încă de rupt în două din vorbe.

POSTER BOY al poveștii – și al întregii epoci? Un personaj ce ne părea odinioară invincibil. Dan Voiculescu, care scrie azi carte după carte în pușcărie pentru a-și reduce condamnarea de 10 ani de închisoare, își vede modelul – care, iată, încă mai poate arunca țara în spasme – dând semne vădite de dezagregare. Pentru că, așa cum are luciditatea și curajul să scrie chiar unul dintre angajații lui, Călălin Tolontan, “când ești și om de afaceri, și politician, și patron de media, statutul tău semnifică un dezechilibru într-o societate democratică”.

MAI DEPARTE: Faptele, așa cum s-au petrecut, cu reacții de la o puzderie de stakeholders. Avem de toate în meniu: ANAF-ul, legislativul, executivul, președinția, justiția (prin DNA și Consiliul Superior al Magistraturii), partidele vechi și noi, CNA, Sindicatul Funcționarilor Publici, Avocatul Poporului – și, bineînțeles, media & națiunea întreagă reacționând – în Piața Constituției, în fața televizorului, pe Facebook. Continue Reading →

Grâușorul

– Cum, a apărut deja grâușorul? 
– Da, untișorul… grâușorul… untișorul-grâușorul. Așa-i, aveți dreptate, zice tarabagița, am auzit și eu că i se mai zice “grâușor” prin alte părți. 

grausor
Grâușoru-i prima treabă de bucătărie făcută cu mânuțele mele. Să fi avut vreo 4 ani jumate, cred, când mi-a zis mama, într-o zi de primăvară, “uite, nu vrei să alegi tu grâușorul ăsta cât învățăm alfabetul?”. Mi-a explicat mai întâi tehnica: trebuia, din buchețelele aduse de la piață, să desprind frunzulițele de grâușor de pe tulpinițe și să le pun în două grămăjoare diferite. (Remarcați diminutivele, nădăjduiesc: “grâușor-buchețele-frunzulițe-tulpinițe-grămăjoare”; da, așa vorbim noi între noi la noi acasă, la Iași). Continue Reading →

22:32: ‪#‎Colectiv‬, trei luni după

1. Mai întâi am re-re-recitit povestea Colectiv, așa cum a spus-o Decât o Revistă în cea mai filigranată reconstituire jurnalistică pe care-am citit-o în ultimii 25 de ani în România. M-am cutremurat – din nou. “Suntem mai singuri dar mai mulți”, ne-a șoptit lucid DoR în decembrie; un titlu pe care n-o să-l uit niciodată.

Continue Reading →

Ce iese când literele se pun la masă cu cifrele

carteadelaora5

Despre împrietenirea producătorului de content inteligent cu finanțatorul benign, care bate cu privirea și dincolo de trafic/rating.

Interesantă mișcare, bun indiciu despre subtilele mutații care se petrec prin măruntaiele industriei media. Pe scurt, o emisiune culturală clasică din media mainstream, “Omul care aduce cartea” de la PRO TV, e scoasă de pe post. I se oferă, în schimb, finanțare din afara businessului de media și migrarea în online. Spun “i se oferă” în loc de “își găsește” pentru că asta reiese din textul Ellei Moroiu: că finanțatorul a fost cel care l-a căutat pe producătorul de conținut, nu invers (înțeleg că Smart Point, echipa care se ocupă de comunicarea eMag, i-a propus coproprietarului companiei, Iulian Stanciu, să finanțeze proiectul abandonat de PRO; Stanciu a zis da).

Continue Reading →

“Zi-mi și mie: care-i treaba de fapt cu MONDAY MEMO?”

Primesc întrebarea asta tot mai des, în special de la cunoscuții care nu reușesc să se descurce cu dubla mea personalitate: jumătate din viața adultă mi-am petrecut-o în presa generalistă, cealaltă jumătate în presa de business, așa că dau peste sprâncene ridicate și într-o parte, și în cealaltă. “Generaliștii” înghit cu noduri iasca cifrelor și platitudinile triumfaliste ale afacerezei, “economicii” privesc de sus retorica înfierbântată a generaliștilor, știrile care n-au urmă de cifre, semnele de exclamare.

Apropo de sondaje: prințesa Diana sau Newton?

Sondajele populare & fierbințeala prezentului istoric. Din link în link ajung la rezultatele sondajului popular Great Britons făcut de BBC în 2002. Locul 1, Churchill. Locul 2, Isambard Kingdom Brunel (un inginer care a făcut niște căi ferate când mai nimeni n-avea căi ferate). Locul 3? Ghiciți.

Continue Reading →

Crash course de titluri care insultă cititorul

Insultele răsar ca buruienile: pretudindeni. Azi am cules un exemplar aparte din grădina ZF & Mediafax; numai bun de studiu de caz.

PASUL 1. Citești un titlu pe ZF: “BREAKING NEWS. Toţi cetăţenii europeni primesc o veste DEVASTATOARE: “Uniunea Europeană se DESTRAMĂ”!”. Știi dinainte că e țeapă.

Continue Reading →

Extraordinara, imperfecta Wikipedie

wikipedia printWikipedia e cu mine de 15 ani. Așa obișnuiți suntem cu ea încât am uitat cum gândeam acum 15 ani; am uitat că a fost o vreme în care dacă cineva ne-ar fi șoptit că și-a pus în minte să facă o enciclopedie mai accesată ca Britannica pe munca voluntară a unor amatori anonimi din toată lumea, noi i-am fi trântit un “ești nebun, prietene” și am fi râs de el pe rupte, în rafală.

Continue Reading →

De ce cred că țara în care ne vom trezi mâine dimineață trebuie să fie altfel

#colectiv

N-am pierdut pe nimeni, până la ora la care scriu, în Colectiv. Am pierdut în schimb, în noaptea de 30 octombrie, altele (ducă-se toate pe apa sâmbetei): mi-am pierdut răbdarea și seninătatea, umorul lejer și “n-are rost”-ul, înțelepciunea practică și micile lașități escapiste, soluțiile personale și gândul că pot schimba lucruri într-adevăr doar prin contribuții punctuale.

Continue Reading →

#25000: De ce nu ieșim în stradă, deși nu-i mai suportăm?

bogdan gigina mediafax

De ce nu ieșim în stradă când aflăm că un ministru în Guvernul României, care nu are dreptul prin lege la coloană oficială decât în anumite condiții, mobilizează în medie de cinci ori pe zi Poliția Română pentru a-i deschide drum prin traficul din București? De ce nu ieșim în stradă pentru a-i cere socoteală?

Continue Reading →

Se-adună energiile în presa alternativă

Apar proiecte mici, curajoase, oneste, care-și propun să schimbe natura conversației. Două lucruri au în comun, la prima vedere, aceste proiecte (plus unul vizibil mai greu):

PRIMUL: Nu sunt investiții media tradiționale (un investitor mogulic, un mega-proiect, ambiții de cotă de piață etc.)
AL DOILEA: Adună laolaltă oameni care fac jurnalism din convingere. Mă gândesc la Decât o Revistă, la Casa Jurnalistului, la RISE Project, la delazero.ro, la treizecizero.ro; sau chiar la proiecte jurnalistice personale, cum e Teleleu (ca să dau câteva nume). Adaug pe listă, începând de azi, și PressOne.

Continue Reading →

ion creanga manuscris amintiri

“Ian ascultați” cum scrie un scriitor canonic

Întâi scrie, apoi citește și la urmă rescrie de câte ori trebuie, până-i iese. Ion Creangă, de pildă, muncea pe rupte pentru fiecare propoziție; Tinca, femeia lui, “vedea cu uimire și abia ascunsă furie cum parcă intra dracul în omul ei în unele zile” – cele în care scria, adică. 

Continue Reading →

Jurnalism + “good money”

Cum aud că “presa-i de toată jena și toți jurnaliștii-s un dezastru”, cum îmi vine să comentez. De acord: calitatea medie a producției de informație de azi e mult sub cea de-acum zece ani, dacă e să luăm un reper. De-aici încolo, discuția o ia de obicei pe-un vad bătucit, previzibil, cu mulți moguli, multe interese și mulți jurnaliști-lefegii (“niște agramați, slabi meseriași, care fie ne servesc servitele primite, executându-și comenzile, fie ne vânează click-urile, să vândă și ei niște publicitate”).

Continue Reading →

Chiar foarte greu de prezis

treizecizero.ro - greu de prezis

Când eram printr-a III-a, învățătoarea ne-a cerut într-o zi să desenăm lumea în anul 2000; am umplut trotuarele Iașului cu roboți și cerul cu farfurii zburătoare. Știam demult că de la desenul acela mi se trage frica de a face de previziuni – dar abia azi, scriind acest text, am reușit să-mi explic de ce.

Continue Reading →

1
serial site episodes

Ce-am învățat despre jurnalism ascultând 12 ore povestea unei crime din 1999

Știam eu că n-ar fi deloc înțelept dau “play” înainte de vacanță la “Serial”, “obsesia culturală” a anului, cum a numit-o “Washington Post”. Bine-am făcut: așa am putut mesteca zilele astea în tihnă, episod după episod, “obsesia culturală”. Nu povestea în sine m-a făcut curioasă de fapt; muream însă să înțeleg cum a ajuns toată chestia asta nr. 1 pe iTunes și a reaprins o discuție demult stinsă – cea despre modelul de business al podcastului.

Continue Reading →

Mama, tata și anii '70, așa cum i-au trăit ei. În spatele lor, o clasă întreagă de elevi a căror profesoară de română era mama. Vacanța lor de vară. Tata fuma Amiral și era, fără îndoială, cel mai cool tip din toată povestea.

Tata, am radio

Tata face ture prin casă cu radioul în brațe; uite-așa poți fenta, îmi zice cu un aer competent, până și bruiajul Europei Libere. Uneori e-n pijama cu dungi, alteori e-n haine de zi. Câteodată în casă-i răcoare, alteori te scurgi prin crăpăturile din parchet de zăpușeală. Scena e, până la urmă, una singură – aceeași.

Continue Reading →