Mama, tata și anii '70, așa cum i-au trăit ei. În spatele lor, o clasă întreagă de elevi a căror profesoară de română era mama. Vacanța lor de vară. Tata fuma Amiral și era, fără îndoială, cel mai cool tip din toată povestea.

Tata, am radio

Tata face ture prin casă cu radioul în brațe; uite-așa poți fenta, îmi zice cu un aer competent, până și bruiajul Europei Libere. Uneori e-n pijama cu dungi, alteori e-n haine de zi. Câteodată în casă-i răcoare, alteori te scurgi prin crăpăturile din parchet de zăpușeală. Scena e, până la urmă, una singură – aceeași.

Nu știu care ar putea fi, asta mă străduiesc de fapt să spun, ceea ce s-ar numi “prima mea amintire despre tata”. Am în minte, într-o conversație paralelă cu mine însămi, o colecție întreagă de cadre fixe în care același om ascultă aceleași voci care ies din același aparat de radio în același apartament cu vedere la același deal Galata, municipiul Iași, județul Iași.

OK, diferă uneori unghiul sub care cade lumina, textura fundalului se mai schimbă, perciunii încărunțesc. Diversitatea e o pojghiță, totuși. Da, n-am reușit eu să găsesc “prima mea amintire despre tata” – dar vin, în compensație, cu o amintire cât toată viața lui.

Tata, v-ați prins, trăia pe unde scurte. Serile familiei începeau pe la 18,00, îmi amintesc, în acorduri de BBC. Urma, la 19,10, piesa principală a zilei, Actualitatea românească de la Europa Liberă. Ne mutam apoi un pic pe Vocea Americii – nu-i plăcea cine știe ce – după care la 22,10 tata ne servea în reluare, pentru fixarea cunoștințelor, încă o tură de Actualitatea românească. Era plină casa de aparate de radio – număr aici și cele câteva difuzoare cocoțate pe caturile ușilor (până și în balcon aveam difuzor). Primadona micii lui colecții de casă era, cât am fost eu mică, un VEF; îl cumpărase într-o excursie de o zi în Bulgaria din care venise plesnind de bucurie că nu i l-au confiscat la vamă. Mândria lui supremă? Un Blaupunkt second hand de mașină. Păi dădea tata cheie la Dacia lui 2-IS-2718, deschidea radioul și abia după aceea băga în viteză. Blaupunkt, frate – ce naiba?

La culcare se retrăgea cu radioul sub braț, desigur – bucățica aceea de inginerie era animăluțul lui de companie, cu propriul culcuș lângă pernă. Dimineața se trezea cu urechea în radio, că mai afla una-alta înainte să se ridice din pat. Muta după aceea radioul în bucătărie și asculta în continuare, pregătindu-și bine dispus omleta (tata făcea cea mai bună omletă din lume, credeți-mă).

Pentru că tatei îi plăcea, pur și simplu, radioul. Era contactul lui cu lumea liberă, tehnologia care-i hrănea visul de libertate. Mi-a povestit de vreo patruzeci de ori cum a prins el, în 1977, prima știre despre revolta din Valea Jiului și SLOMR, “primul sindicat liber din blocul comunist, să știi – am avut sindicat liber înaintea polonezilor, mare păcat că n-a supraviețuit”. La radio asculta și meciurile echipelor românești de club în deplasare, alea care nu se difuzau la TV. La radio îl asculta, lăcrimând de durere și neputință, pe Virgil Ierunca citind Fenomenul Pitești. La radio a urmărit și nu’ș ce meci fabulos în care naționala de handbal a României a bătut URSS – ce extraordinară revanșă, ce bucurie… Radioul i-o dăruia pe Monica Lovinescu, ce femeie, ce femeie, ce femeie. VEF-ul acela amărât îi lumina viața, îl făcea să înțeleagă, să se bucure, să creadă.

Toamna lui ’89 a trăit-o, dragul de el, fără radio – era asistent medical și îl trimiseseră “ăștia” în delegație forțată în Bărăgan, la nu-știu-ce chestie; a stat acolo, în barăci de constructori, o lună întreagă fără radio – adică fără să știe ce se întâmplă. Când s-a întors acasă, am coborât cu mama în parcare, să-l ajutăm la cărat bagajele. Am început să-i povestim încă din lift, că aveam cale lungă până la etajul șase: tata, Zidul Berlinului a căzut, tata, Politburo-ul bulgarilor l-a exclus pe Todor Jivkov, tata, Praga e plină de manifestanți, tata, tata, tata, tata, tata…

Tata a tăcut minute în șir. S-a prăbușit, printre bagaje, pe canapeaua din sufragerie – se uita la noi ca la niște apostoli. Trupul lui se lupta să facă față veștilor, dar încă nu reușea să spună nimic, nimic – nimic. I-au trebuit câteva minute bune să-și adune mințile. Și când și le-a adunat și-a făcut o cruce mare – tocmai el, care nu era deloc un tip religios – și a spus, cu privirea la lustra spânzurată-n tavan: “Doamne, aștept asta de-o viață”.

“Asta”. Tata aștepta “asta” – de aia avea nevoie de radio, să asculte BBC, Europa Liberă și Vocea Americii în fiecare dimineață și în fiecare seară – de aia niciun buletin nu trebuia ratat. “Asta” putea veni – cum a și venit – oricând, fără avertisment.

Pe 22 decembrie, tata a alergat acasă într-un suflet, cu lacrimile uscate pe obraji, cu cojocul descheiat și cămașa scoasă din pantaloni, fericit, strigând, plângând, suferind de-atâta bucurie. A deschis și televizorul, dar n-a uitat să deschidă radioul care-l slujise atâta. A stat un pic și s-a uitat la Dinescu, apoi a ascultat radioul, apoi s-a mutat din nou la TV – și când a văzut, spre seară, că se trage a zis că își umple portbagajul cu bandaje și cu medicamente și că el pleacă la București să fie de ajutor, că el știe să dea primul ajutor – oamenii ăia aveau nevoie de calmul lui, de mâinile lui calde, de mâinile acelea care-mi făceau în fiecare duminică, cu nesfârșită milă, Moldaminul copilăriei, de sângele lui rece, de darul lui de a face ceea ce era de făcut în ecosistemele stăpânite de panică.

Tata avea sânge rece și-mi repeta mereu, chiar și atunci când n-aveam niciun chef să-l ascult – “Mona, copilul meu, dacă ți se întâmplă vreodată ceva îngrozitor tu nu intra în panică – când e greu, când se prăbușește ceva, când se îneacă cineva, panica e cel mai mare dușman al tău, să nu uiți asta – e dușmanul tuturor. Mona, tu să fii calmă – nu lăsa pe nimeni să facă agitație, țipă la ei, intimidează-i, bate-i dacă trebuie, dar nu-i lăsa să te afunde în panica lor”. “Doar dacă nu intri în panică poți să-i ajuți pe ceilalți”, așa îmi spunea – “altfel nu vei fi bună de nimic”. Tata a fost moașă în tren când s-a întâmplat să o apuce pe o femeie durerile nașterii în personalul Iași-Dorohoi; avea 22 de ani și habar n-avea cum se aduce pe lume un copil – dar l-a adus. Tata știa cum e cu panica. Habar n-am de unde știa, dar avea darul ăsta – își păstra luciditatea, știa să dizolve gălăgia și agitația din jur. Îl văd: se mișca încet, stăpânit, avea mână sigură și-și ducea treaba la capăt de parcă toate s-ar fi întâmplat într-un spațiu non-gravitațional. Tata știa să strângă din dinți și să crape panica în două. Închidea ochii și-și disciplina, într-un interval de secunde, propria minte. Păi de unde știai tu din astea cu respiri adânc și te focalizezi și te lupți cu mintea ta fricoasă și slabă și gata să dea bir cu fugiții, măi tata?

Atunci, în decembrie ’89, mama l-a împiedicat să-și umple eroic mașina cu feșe și rivanol și să plece în noaptea de 22 de la Iași la București. Poate că ar fi murit atunci – poate că mama l-a salvat de la moarte. Nu știu. Ce știu sigur e că, înainte să moară, ar fi dezinfectat și bandajat măcar vreo două-trei suflete.

Când m-am măritat și am plecat la casa mea, tata mi-a inspectat prima locuință un pic indispus. N-a zis nimic, dar s-a întors, în câteva zile, cu un aparat de radio. Mi l-a potrivit pe masa din bucătărie. Era de neconceput ca fata lui să n-aibă și ea un aparat de radio, acolo. Eu râdeam de el. “Hai, tata, lasă-mă-n pace, fii serios, ce să fac eu cu un radio?”. N-a vrut și pace să-l ia înapoi. Nu putea să creadă că fata lui n-are nevoie de radio.

Tata a murit în somn, cu căștile în urechi, pe 1 octombrie în 2004. Așa l-a găsit mama în zori – conectat la animăluțul lui de companie, care-i stătea credincios la căpătâi seară de seară, de câteva decenii. Infarct cerebral. Vorbisem cu el la telefon cu 4-5 ore înainte să moară. În dimineața de dinaintea morții lui îmi trimisese pe adresa din București, unde mă mutasem de la 1 august 2004, un plic cu niște documente și un bilețel scris de mână. Plicul a ajuns după înmormântare, iar mie mi-au trebuit două luni să-mi fac curaj să deschid pachețelul acela cu numele meu scris de mâna lui cu doar câteva ore înainte să plece de tot. Pe bilețel tata îmi scrisese atâta doar: “Să știi că ne e tare dor de tine”.

Să prinzi postul acela pe care-l pierzi așa cum pierzi apa printre degete e-o poveste în sine; e-o poveste care n-are legătură cu tatăl meu. Ochii îi ții pe grila de frecvențe. Da, panglicuța aceea albă cu o dungă roșie la mijloc – o miști stânga-dreapta din buton până când vocile se scutură de fâșâieli și-și spun, în fine, poveștile. Aud fâșâielile, aud vocile acelea care mi-au însoțit copilăria, aud zgomotul forfecat al trecerii de la o frecvență la alta, aud tristețea și speranța și vibrația firului țesut între aici și dincolo.

Tata, tu să știi că eu astăzi mi-am cumpărat radio. Despachetez căștile tale, le conectez la aparat și ascult. Fata ta și-a luat radio, ca tot omul – ea singură, de capul ei, fără să o împingi tu.

Mă auzi, tata, nu-i așa?




PS. Prima versiune a acestui text am scris-o pe 3 iulie 2013, ziua în care mi-am cumpărat primul meu radio. Am postat-o pe Facebook în aceeași seară. O postez și aici, cu ceva nuanțări, să fie mereu gândurile astea împreună cu mine.

Start the conversation