serial site episodes

Ce-am învățat despre jurnalism ascultând 12 ore povestea unei crime din 1999

Știam eu că n-ar fi deloc înțelept dau “play” înainte de vacanță la “Serial”, “obsesia culturală” a anului, cum a numit-o “Washington Post”. Bine-am făcut: așa am putut mesteca zilele astea în tihnă, episod după episod, “obsesia culturală”. Nu povestea în sine m-a făcut curioasă de fapt; muream însă să înțeleg cum a ajuns toată chestia asta nr. 1 pe iTunes și a reaprins o discuție demult stinsă – cea despre modelul de business al podcastului.

// “Serial” e povestea unei crime din 1999 pe care o echipă jurnaliști a reinvestigat-o meticulos aproape un an, după care a articulat-o într-o formulă cu totul lipsită de glam – serialul radiofonic. Pe scurt, o tânără de 17 ani de origine coreeană, Hae Min Lee, e găsită moartă în februarie 1999 într-un parc din Baltimore. Un an mai târziu fostul ei iubit, Adnan Syed, fiu al unei familii de imigranți pakistanezi, e condamnat la închisoare pe viață + 30 de ani. Adnan și-a susținut nevinovăția și atunci, și-o susține și acum. Concluziile mele despre “Serial”, mai jos. Fără spoilere. Promit.
1. “SERIAL” E JURNALISM CURAT. Zero entertainment. Singura forță care a împins podcastul spre recordul de pe iTunes e jurnalismul, iar asta e o chestie care mă încântă grozav acum, când majoritatea fredonează refrenul “neh, jurnalismul pursânge nu mai poate genera tracțiune”. Povestea a fost pusă cap la cap de o echipă de la radioul public din Chicago, WBEZ (cea care face “This American Life”, un program săptămânal de o oră gândit și prezentat de Ira Glass, probabil unul dintre cei mai străluciți jurnaliști contemporani de radio).




2. E ASTA O FORMULĂ REPLICABILĂ? Aș fi fericită să pot să nu fiu sceptică – dar sunt. “This American Life”, din care a ieșit spin-off-ul “Serial”, nu e un program oarecare; e produs de o echipă de A-players cu o știință a storytelling-ului deja studiată prin școli. Programul împlinește la anul 20 de ani, e preluat masiv de posturi de radio din Statele Unite și de aiurea, a generat un show TV (după două sezoane, echipa a capitulat, admițând că nu putea duce simultan radio+TV) și o listă întreagă de scenarii de film; Warner Bros, de pildă, a plătit vreme de doi ani pentru acces privilegiat la subiectele “This American Life”. Adăugați la toate astea un an de muncă de documentare pentru “Serial” (da, da; un an).

 Dana Chivvis, Emily Condon, Sarah Koenig (da, ea a fost motorul), Ira Glass, cineva al cărei nume nu-l știu.

Dana Chivvis, Emily Condon, Sarah Koenig (da, ea a fost motorul), Ira Glass + cineva al cărei nume nu-l știu.

3. VALOAREA ADĂUGATĂ E IMPRESIONANTĂ. Dacă te uiți dincolo de povestea în sine, care e oricum magnetică, vezi o muncă exemplară – am încercat, de pildă, să număr personajele cu care Sarah Koenig, realizatoarea, a făcut interviuri; pe la episodul 4 am pierdut deja șirul. Dacă treci și de muncă, vezi o producție state of the art, de la storytelling la măiestria cu care echipa te ajută să digeri o complicățenie întreagă de personaje, explicații tehnice, cronologii divergente, mă rog – toate astea doar prin sunet. Și dacă treci de producție, mai vezi ceva, care însă merită un punct separat:

4. COMPLICATA RELAȚIE DINTRE JURNALIST ȘI SUBIECTUL SĂU. “Serial” te împinge într-un teritoriu intim, fragil, comentabil, în care puțini jurnaliști au curajul să-și invite publicul – acela al lui “eu nu mai înțeleg nimic”, al îndoielilor care te rup în două, al echilibrului personal dat peste cap de un subiect care sfârșește prin a te poseda. Ascultați cu atenție discuțiile telefonice pe care Sarah Koenig le are cu Adnan Syed, tânărul condamnat la închisoare pe viață pentru o crimă pe care susține că n-a făcut-o; au fost peste 40 de ore de înregistrări, spune Koenig. Uneori crede în nevinovăția lui, alteori se îndoiește explicit și-l fărâmă cu întrebări. E o întreagă dezbatere, acum, despre granițele etice pe care Koenig le-ar fi încălcat – sau nu – în investigația ei. Problema e, după părerea mea, că multe dintre judecăți compară “Serial”, în care Koenig și-a pus pe masă vulnerabilitățile, cu investigații ale căror măruntaie nu le știm și nu le putem ghici; jurnaliștii pun la sertar – iar eu înțeleg bine de ce – înregistrările care pot indica natura uneori nepermis de emoțională a relației cu personajele. Pentru că astfel de înregistrări – cele care pun lumină pe momentele critice, vârfurile de sarcină ale relației cu sursele – invită la judecăți sumare (“snap judgements”, li se spune, în traducere “judecăți la plesneală”) care pot fractura credibilitatea liniei mediane, de obicei onestă și echilibrată, a conduitei jurnalistului. Până la urmă, ăsta și este, cred eu, unul dintre punctele tari ale “Serial”: procesul prin care te poartă de mână Koenig, îndoielile, tulburările, sunt periculoase pentru ea, da, dar sunt prețuite, în mod neașteptat, de public – poate pentru că duc relația jurnalist-audiență în zone de-o onestitate descumpănitoare. Pe de o parte ai vrea să strigi “aici ai cam călcat granița, Sarah”. De cealaltă parte, dacă ai curajul să fii la fel de onest ca ea, te întrebi tu ce-ai fi făcut. Dinamica relației jurnalist-public pe care o setează Koenig te obligă, cumva, să te ridici la standardul ei de onestitate. E greu. E intens. E prețios. Te doare stomacul.

5. SUNT MULTE LECȚIILE pe care toată povestea asta mi le reamintește. Iată câteva:

  • PRIMA: Jurnalismul narativ long-form – leul ăsta bătrân și însângerat – încă mai poate lăsa o lume întreagă cu gura căscată. Încă mai poți experimenta la nivel de format (să pariezi pe o singură poveste al naibii de complicată, spusă în 12 episoade audio, e o investiție al naibii de riscantă, trebuie să recunoașteți). Încă mai poți experimenta, în plus, în termeni de meserie (tot de risc e vorba și aici: dacă mă întrebați pe mine, Sarah Koenig și-a riscat cariera de 20 de ani atunci când ne-a dat voie să ne punem și noi tălpile pe nisipurile mișcătoare pe care majoritatea jurnaliștilor își clădesc investigațiile);
  • A DOUA: Un format modest, demult uitat – podcast-ul în cazul de față – poate căpăta o nouă șansă atunci când se realiniază stelele: non-fiction + storytelling premium, simbioză cu alte media (pe site-ul “Serial” găsești documente, cronologii, fotografii, blog), densitate de tehnologie mobilă peste masa critică (acum 10 ani, când termenul “podcast” a fost inventat, telefoanele erau mai puțin inteligente, iPod-ul abia dacă se lăuda cu vânzări de 1 milion de bucăți iar 3G-ul era, comercial vorbind, încă un experiment). Se vorbește acum de “podcast rennaissance”, diverși executivi îi cântăresc redescoperitele avantaje și-i regândesc modelul de business, e o întreagă și reconfortantă gălăgie pe tema asta. Mă bucur, îmi place clinchetul ăsta al inovației;
  • A TREIA: Publicul stă cu tine, dacă și tu ai răbdare să stai cu el și să îi dai ceva valoros. Sigur că povestea în sine e ca o dramă shakespeariană, după cum o definește chiar realizatoarea, din care pur și simplu nu te poți extrage, sigur că pofta americănească de teme controversate joacă și ea un rol (cine are curiozitatea să se intre pe Reddit, unde “Serial” are categorie separată, o să înțeleagă cam câtă obsesie curge prin subteranele fenomenului) – dar eu nu m-aș opri, totuși, la explicațiile astea. Publicul stă cu tine, văd eu, chiar și atunci când nu-i dai fix ceea ce cere. Mă opresc la jumătatea drumului cu explicația, deși corect ar fi să merg mai departe. Aș trânti, aici, un spoiler. Deci nu;
  • A PATRA: Succesul dement al unui asemenea produs te duce într-un loc mai frustrant poate decât insuccesul: pur și simplu nu poți ține pasul cu cererea. “Serial”, finanțat la primul sezon de “American Life” și de MailChimp, a strâns deja (donații de la ascultători + sponsori) bani pentru al doilea sezon. Sunt milioane care ar dona pentru producție, ar plăti accesul, ar orice – numai să poată avea mâine acest al doilea sezon (pentru care echipa nici măcar n-a apucat să aleagă un subiect). Doar că e imposibil. Un produs atât de complex cere muncă și timp. Documentarea pentru primul sezon a durat un an; până și pe parcursul mixării audio s-a făcut documentare – ultimul episod, o să vedeți, e plin de informație strânsă în săptămâna anterioară. Concluzia amară e că produsele cap de serie duc, prin însăși calitatea lor, la binge watching (binge listening, în cazul ăsta); durerea vine când înțelegi că, orice-ai face, calitatea aceea nu curge la robinet. Frustrarea asta trebuie s-o fi avut și producătorii House of Cards ori Downton Abbey. Cum adică să nu poți tu produce cât pot oamenii cumpăra? Cum adică? Frustrant tare, nu?
Aș mai avea multe de spus. Sunt și lucruri care nu mi-au plăcut / nu m-au convins la “Serial”. Am, ca toată lumea, îndoieli și judecăți personale – pe care n-am totuși niciun chef să le clasez la repezeală în categorii de dragul acestei postări. Poate că de fapt aici stau valoarea și curajul a ceea ce echipa “Serial” a făcut, mă gândesc – să te scoată din zona confortabilă a judecății la îndemână, zona aceea în care pur și simplu ți-e clar dintr-o privire că binele e bun și răul rău.

Nu știu încă să spun dacă, după ce fierbințeala momentului va fi trecut, toată povestea va însemna pentru mine doar un serial polițist bine făcut ori dacă-mi va rămâne alături drept lecție întru profesie, cu plusurile și minusurile ei, exemplu admirabil de jurnalism făcut fără plasă de siguranță financiară/etică, sursă de motivație și de credință. Nu imperfecțiunile “Serial” mă fac să spun “încă nu știu”; imperfecțiunile sunt cu atât mai frumoase, pentru mine, cu cât ceea ce le naște e mai curajos. Dar încă nu știu. Sau știu, dar nu sunt încă sigură. În jurnalism i se spune “healthy skepticism” și e “the single unique skill” care definește meseria. E o pacoste, de fapt, trebuie să știți: odată deprins și exersat – vă poate spune orice jurnalist experimentat – acest “healthy skepticism” îți intră în mitocondrii, preia controlul asupra fiecărei conversații pe care o ai, îți dictează comportamentul, judecățile, deciziile.

Acum, scriind toate astea, îmi dau seama ce formidabil curs de “healthy skepticism” e “Serial”, de fapt – cel mai bun pe care l-am auzit vreodată.

Gata, mă opresc.

Comments are now closed for this article

Pings & Trackbacks