Jurnalism + “good money”

Cum aud că “presa-i de toată jena și toți jurnaliștii-s un dezastru”, cum îmi vine să comentez. De acord: calitatea medie a producției de informație de azi e mult sub cea de-acum zece ani, dacă e să luăm un reper. De-aici încolo, discuția o ia de obicei pe-un vad bătucit, previzibil, cu mulți moguli, multe interese și mulți jurnaliști-lefegii (“niște agramați, slabi meseriași, care fie ne servesc servitele primite, executându-și comenzile, fie ne vânează click-urile, să vândă și ei niște publicitate”).

De acord și cu argumentația asta – până la un punct. De la punctul acela încolo abia îmi vine însă să comentez, pentru că știu precis că teoria cu “jurnaliștii sunt toți niște mediocri” crapă pe la încheieturi dacă schimbi contextul. Mă uit, de pildă, în lista mea de contacte: să tot știu 150-200 de jurnaliști buni, foarte buni și excepționali (din toate generațiile, de la 20+ la 45+). O parte au plecat din presă. Dar mulți au rămas. Mă uit la ce iese din mâinile lor, ale rămașilor, și știu – știu – că pot face măcar de două ori mai bine, sau de trei ori, sau de zece. Și-atunci de ce n-o fac?, o să întrebați.

RĂSPUNSUL, SCHEMATIC FORMULAT, e că unii dintre ei – cei care au și știință, și putință – n-au întotdeauna tot ceea ce le trebuie. Ca orice produs, și contentul de calitate se face din meșteșug, energie, bani, timp etc. Așa cum nici cel mai talentat chef nu-ți poate inventa în 15 minute un tort bun dacă are la îndemână doar meșteșugul lui, voința de a face ceva bun, zahăr și făină, nici cel mai bun jurnalist nu poate face un material de referință dacă n-are timp, bani de deplasări și, firește, din ce să trăiască cât timp durează prepararea. Când ne indignăm, să nu scăpăm totuși din vedere că redacțiile nu mai au resurse, pur și simplu, să ne ofere zilnic tort în meniu. Nici pe hârtie nu le iese break even-ul: costul ingredientelor e mare și prețul per felie vândută e mic.

Aici, alături de socoteala asta, și-ar avea locul o întreagă discuție despre noua relație dintre cel care produce informația și cel care o consumă. Aș fi vrut să fie la fel de simplu ca în cazul unui tort: îl prepari, îl pui în galantar, clientul scoate banii și-l cumpără, furnizându-ți astfel resursele pentru reluarea ciclului. În media, tranzacția e de-o vreme ceva mai complicată: cu nesemnificative excepții, cititorul de presă a încetat să mai dea bani pe informație; și-o ia gratis de pe net. Nevoia de calitate și-a păstrat-o, ba chiar și-a rafinat-o – doar că nu mai contribuie direct, cu banii lui, la finanțarea produsului (excepția sunt vânzările de print, subțiate rău în ultimii ani, pe ducă și ele). E o vorbă care circulă în online cu referire la puzderia de produse gratuite, de la Facebook la Google: “If you are not paying for it, you’re not the customer; you’re the product being sold”. Așa e și cu informația pe care ne-o luăm online: când citești gratis, nu mai ești client – ești utilizator unic vândut către publicitari.

MĂ ÎNTORC LA LIPSA DE RESURSE pentru finanțarea contentului. O soluție la cheie, completă și gata funcțională, nu văd de unde-ar putea să apară în următorii ani: media duce lipsă de “good money”, de bani investiți cu gândul de a pune pe picioare un model de business funcțional, sănătos, care să-și genereze propriile resurse pentru perpetuarea ciclului. Banii prin care un mogul sau altul susțin operațiuni media disfuncționale ca business sunt “bad money”, de fapt – scopul lor e să cumpere influență, nu să aducă sănătate financiară; de aici și dezinteresul pentru contentul de calitate, și invazia de junk journalism.

În toată povestea asta tristă s-a ivit anul trecut un izvoraș neașteptat de bani explicit direcționați către finanțarea de content: bursele jurnalistice. Companii și organizații – și ele în căutare de informație relevantă – au definit teme pentru diverse proiecte jurnalistice, au aprobat bugetele și au lăsat selecția bursierilor în mâna unor jurii de profesioniști.

SUNT “GOOD MONEY”, CREDEȚI-MĂ. Sigur, sunt puțini față de nevoi, dacă visăm la însănătoșirea completă a pacientului. Dar sunt bineveniți, dacă ne gândim cât de rar intră azi în presă “good money”. Câțiva jurnaliști vor face încă vreo câteva materiale de care să fie mândri. Și mai e ceva: apar companii care rup modelul standard – “finanțăm media indirect, cumpărând publicitate” – și care ajustează on the spot, pe temele de care sunt preocupate, problema lipsei de content de referință.

Bursele jurnalistice nu sunt, bineînțeles, leacul pentru toate bolile jurnalismului; sunt însă punga aceea de glucoză mulțumită căreia cei destul de ambițioși și de îndrăgostiți de meserie pot face ceva care, profesional, are sens pentru ei.

ÎN 2014 AU VENIT ASTFEL DE “GOOD MONEY” – bani pentru content și doar pentru content – din trei părți. Au fost în total, din câte știu, 11 burse a câte 1.000 de euro fiecare; 11 jurnaliști au fost finanțați să-și facă meseria cum s-au priceput mai bine. Trei burse pe tema “violență domestică” (Bursele Superscrieri/Avon, prin Fundația Friends for Friends – ffff.ro); trei pe tema filantropiei (burse acordate de Asociația pentru Relații Comunitare – ARC) și cinci burse pentru proiecte jurnalistice care să exploreze relația românilor cu viitorul personal (bursele DoR, finanțate de ING Asigurări de Viață).

Am lucrat alături de FFFF anul trecut pentru Bursele Superscrieri/Avon (și cu cele trei echipe de bursieri, și cu cei 12 jurnaliști care au venit la Seminariile Superscrieri – o serie de ateliere care sunt parte integrantă a proiectului). Oameni foarte buni toți, foarte-foarte buni. Au muncit pe brânci făcând zeci de interviuri, dându-și fără ezitări banii de bursă pe deplasări, scoțând din subiectele lor mai mult decât s-au angajat prin proiect. Mi i-am imaginat pe toți în redacții funcționale, care să aibă resurse rezonabile alocate contentului – încă mi-i imaginez. Da, chiar mi-i imaginez.

EXPERIMENTUL DE ANUL TRECUT DEVINE FORMULĂ. Anul ăsta ARC a avut ediția a doua a proiectului, acordând alte trei burse. Cât despre proiectul FFFF, fondul pentru bursieri a crescut de la 3.000 de euro în 2014 la 18.000 de euro anul acesta: vor fi de trei ori mai multe burse – nouă, în total – iar valoarea fiecăreia s-a dublat la 2.000 de euro. Alături de Avon România, care acordă pentru a doua oară trei burse pentru proiecte despre violența domestică, a venit și BRD – Groupe Société Générale, care va finanța șase proiecte despre sistemul public de educație.

SUNT “GOOD MONEY”, MAI SPUN O DATĂ. Nu vă lăsați pe mâna matematicii. E irelevant acum câți “good money” ne-ar trebui pentru a băga jurnalismul românesc în reparații capitale, de vreme ce oricum n-am ști de unde să-i luăm. Relevant e acum mai degrabă ce se poate decât ce nu se poate – cred. Se poate, iată, să construiești proiecte în care nevoia de content relevant a finanțatorilor să se intersecteze cu nevoia unor jurnaliști de a-și face cum se cuvine meseria. Toată matematica de care avem nevoie azi, în momentul de terapie intensivă căruia trebuie să-i facem față, e-o biată aritmetică de clasa I: până la reparațiile capitale, eu vreau pur și simplu 100 de burse pe an pentru 100 de jurnaliști care să scrie, umăr la umăr cu camarazii lor care-o fac deja, despre lucrurile care contează. Și pentru “lucrurile care contează” îmi doresc asta, firește, dar în primul și în primul rând mi-o doresc – urmează o judecată egoistă, de breaslă – pentru că dacă nu ținem în viață acum reperele profesionale care încă mai există prin unii dintre noi, dacă nu suflăm un pic de încredere în inexplicabila, reconfortanta vitalitate a câtorva jurnaliști din generația milenaristă, dacă încetăm să udăm grădina pe motiv că-i plină de bălării, va veni peste noi, inevitabil, momentul în care vom ofta că trebuie să reconstruim totul de la zero. N-ar fi imposibil nici asta. Dar ne-ar fi, trebuie s-o recunoașteți, mult, mult – mult mai greu.

“Good money”, așadar. Glucoză și aritmetică. Înscrierile pentru Burse Superscrieri/Avon, cele pe tema violenței domestice, au început deja. Așa că vă îndemn și eu, fără jenă, să CLICK AICI.

 

Comments are now closed for this article