“Ian ascultați” cum scrie un scriitor canonic

Întâi scrie, apoi citește și la urmă rescrie de câte ori trebuie, până-i iese. Ion Creangă, de pildă, muncea pe rupte pentru fiecare propoziție; Tinca, femeia lui, “vedea cu uimire și abia ascunsă furie cum parcă intra dracul în omul ei în unele zile” – cele în care scria, adică. 

Mai jos, trei mărturii despre cum s-au făcut frazele acelea pe care profa mea de română, doamna Ciobanu, ne punea, cu diabolică plăcere, să le împărțim în propoziții și să facem scheme care nici nu-ncăpeau în pagina caietului. Îmi amintesc și acum de-o frază monumentală din Harap Alb: jumătate de oră am transpirat, toată clasa a VIII-a B, vânând predicate camuflate în interjecții și descâlcind, după aceea, raporturile întortochiate dintre cele 21 de propoziții. Mă consolez să aflu că și Creangă transpira scriindu-le.



“CE TOT O FRĂMÂNȚI ȘI-O ÎNVÂRTEȘTI ATÂTA?”. George Călinescu povestește, în “Ion Creangă. Viața și opera”, un episod despre lucrul la Metoda nouă de scriere și citire. Era vară, iar Creangă și ceilalți coautori se duseseră la Ungheni să lucreze în liniște la abecedar. “Acolo, într-o odaie goală, în jurul unei mese de brad, începe ședința” – scrie Călinescu, repovestind o scenă consemnată în 1927 de Theodor D. Speranția. Creangă “scoate dintr-un ghiozdan școlăresc manuscrisele sale, pline de ștersături” și se pornește:

Metodă_nouă_de_scriere_și_cetire_(Ion_Creangă,_1868)“- Ei – zice Creangă, așezându-se pe scaun la masă – haide să-ncepem. Cetesc deodată, pe urmă or mai ceti și alții.

Creangă deschide un caiet [din Învățătoriul copiilor, 1871]. Toți ceilalți s-așează pe scaune să asculte cititul și să discute unde o fi nevoie. Creangă își face cruce și începe:

– Doamne ajută! Titlu: Inul și cămeșa. Ascultați?

– Da, ascultăm, zi-i.

– Ei, Inul și cămeșa… Din in ca și din cânepă tot pânză se face… A!… stai, cum vine aice: Din in ca și din cânepă tot pânză se face?… Cum vi se pare vouă?! Ian ascultați: Din in ca și din cânepă, tot pânză se face?… Din in ca și din cânepă, tot pânză se face?… Din in ca și din cânepă… Din in?… Din in?… din in ca și din cânepă?… din cânepă… Din in ca și din cânepă, tot pânză se face…

– Ei, dar dă-o dracului – zice C. Grigorescu – ce tot o frămânți și-o învârtești atâta?!…

– Ei, ascultați cum vine, zice Creangă. Din in ca și din cânepă, tot pânză se face…

– Ei, cum vine, cum vine!… dac-o tot sucești acolo… adaugă C. Grigorescu.

– Ei, lasă-l, să vadă cum vine, zice preotul Ienăchescu, scoțând portabacul, să-și facă o țigară.

Creangă își pune mâinile la urechi și cetește înainte, cu diferite întreruperi și diferite accentuări de cuvinte: Din in ca și din cânepă tot pânză se face

Preotul Ienăchescu, cu chipul lui de Crist cam blond, șade la capătul mesei spre stânga, cu cotul stâng pe masă, și își fumează liniștit țigara. C. Grigorescu, roșcovan, cam mărunt, dar bine legat, chiar cam gras, se scoală de pe scaun, își trece de vreo câteva ori mâna prin păr, dă de vreo două ori din cap la dreapta și la stânga, ca și cum ar fi voit să-și dezmorțească gâtul, apoi s-apucă de făcut țigară. Răceanu, cam spân la față, șade pân-acum cu coatele pe genunchi și cu bărbia rezemată în mâini, în palme și se uită în pământ.

Creangă, cu mâinile la urechi, îi dă-nainte: Din in ca și din cânepă tot pânză se face.

Stau așa o bucată, poate vrun sfert de oră, apoi Răceanu se scoală și iese afară. C. Grigorescu se ridică și el și iese după Răceanu. Preotul Ienăchescu se uită după Grigorescu, mai stă o bucată, și haide, iese și el afară. Prietenii își pierd vremea prin sat până seara, uitându-și de Creangă. Când se-ntorc, autorul, îndârjit, ședea tot la masă și scanda:

– Din in ca și din cânepă, tot pânză se face.

Propozițiunea nu se află în dialogul Inul și cămeșa, și intenția de caricatură a anecdotei este învederată. Însă prietenii povesteau asta chiar față de Creangă, semn că pedanteria ritmică a fostului diacon devenise proverbială”.

CÂND SCRIA, “CREANGĂ ERA ȘI NU MAI ERA ACELAȘI”. Unul dintre biografii lui Creangă, Savin Bratu, are câteva explicații credibile despre motivele pentru care se chinuia așa: propozițiile care în vorbire alunecă frumos, conduse de intonații și accente, ies plate, fără haz, când le așterni pe hârtie.

“Folosind scrisul cu un prilej sau altul și uneori prin profesia însăși, Creangă era și nu mai era același. În vorbă, totul curge natural, neîmpiedicat; formulele prestabilite se ivesc la locul potrivit, iar ceea ce încă n-a fost niciodată spus își găsește expresia pe măsură ce se spune. Gramatica e spontană, punctuația apare de la sine, în accent și în intonație. În scris, totul se complică și se încurcă până ajungi să scrii cum vorbești. Frazarea ta firească dobândește înfățișarea unor șiruri ce își pierd orice înțeles la lectură dacă nu se supune unor reguli după care e tăiată artificial, coordonată și subordonată în părțile ei, ba scurtată pentru că altfel o pierzi pe drum, ba lungită pentru că unele spuse se cer repetate ca să nu rămână uitate. Lucruri ce se leagă ușor în vorbire, mai grăite, mai lăsate să se ghicească, mai încărcate cu un tâlc aparte prin accente, de îndată ce vrei să le scrii sunt când prea limpezi și ți se pare că-ți ajunge un singur cuvânt să le exprimi, când prea încâlcite și parcă nu mai termini să le spui. Iar când îți citești singur rândurile, constați că n-ai spus nimic cu unicul cuvânt care ți-ar fi fost destul în vorbire sau că din multe cuvinte scrise în altă parte puteau lipsi o grămadă”. 

“SCRIA BOLBOROSIND, FĂRĂ SĂ OSTENEASCĂ, ORE ȘI ORE ÎN ȘIR”. Creangă o înspăimânta și pe Tinca cu truda lui – prea multă parcă pentru niște povești, acolo; ba încă, după ce-i citea ce-a scris, o punea și pe ea să spună dacă-i place “și de ce”: 

“Tinca vedea cu uimire și abia ascunsă furie cum parcă intra dracul în omul ei în unele zile. Cocoțat pe prispa lui sau, de era cald, băgat cu picioarele în putina din cerdac și așezat pe un scăunel, omul ieșea dintr-o dată din cele ce-l înconjurau și scria, bolborosind, fără să ostenească, ore și ore în șir. Nu era chip atunci să te apropii de el, nici măcar să-i stai în preajmă când se apuca să-și citească singur vorbele, de zeci de ori oarecum aceleași, dar altfel răsucite. Numai după ce isprăvea o chema uneori pe Tinca și-i citea și ei cele scrise. Ei nu-i era neplăcut să le asculte că doar erau povești și Creangă le spunea bine, dar i se părea nelalocul lui chinul omului să le pună pe toate neapărat pe hârtie și chinul ei în așteptare. Ba, colac peste pupăză, mai și trebuia să spună de-i place sau nu și de ce, încât, până la urmă, femeia se obișnui să zică totdeauna la fel, numai să scape de pisălogeală”. [Savin Bratu – Ion Creangă, 1968]

“I DON’T PRETEND TO KNOW WHAT OTHER PEOPLE ARE LIKE”. Am dat și peste o traducere în engleză a Amintirilor. Greu de tot.

ion creanga manuscris amintiri“I don’t pretend to know what other people are like, but for myself, I seem to feel my heart throb with joy even to this day when I remember my birthplace, my home at Humuleşti, the post supporting the flue of the stove, round which mother used to tie a piece of string with tassels at the end of it, with which the cats played till they dropped exhausted, the flat ledge of the stove that I used to cling to when I was pulling myself up and learning to walk, the place on top of the stove where I used to hide when we children played at hide-and-seek, as well as other games and delights full of childlike fun and charm. Lord, what good times those were, for parents and brothers and sisters were hale and hearty, there was everything needful in the house, the sons and daughters of our neighbours were for ever romping with us, and everything was exactly as I liked best, without a shadow of ill-humour as if the whole world were mine! I myself was as happy as the day was long, whimsical and playful like the gusting wind”.

Adică, în românește:

“Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa parinteascã din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa”.

Comments are now closed for this article