Se-adună energiile în presa alternativă

Apar proiecte mici, curajoase, oneste, care-și propun să schimbe natura conversației. Două lucruri au în comun, la prima vedere, aceste proiecte (plus unul vizibil mai greu):

PRIMUL: Nu sunt investiții media tradiționale (un investitor mogulic, un mega-proiect, ambiții de cotă de piață etc.)
AL DOILEA: Adună laolaltă oameni care fac jurnalism din convingere. Mă gândesc la Decât o Revistă, la Casa Jurnalistului, la RISE Project, la delazero.ro, la treizecizero.ro; sau chiar la proiecte jurnalistice personale, cum e Teleleu (ca să dau câteva nume). Adaug pe listă, începând de azi, și PressOne.

Și mai au ceva în comun aceste proiecte, dacă te uiți cu atenție: promisiunea, implicită sau explicită, de “non-senzaționalism”, de “înapoi la meserie”, de “vrem să vorbim din nou despre lucrurile care contează”.

Promisiunea am citit-o de trei ori, sub o formă sau alta, în ultimele trei săptămâni. A venit la pachet cu cele trei publicații noi lansate în septembrie; cunoscând personal oamenii, depun mărturie că vorbesc serios. Își iubesc meseria; au și ei nevoie ca de aer să creadă că încă mai pot face jurnalism de bună calitate în România. Iată promisiunile lor, făcute în scris în rubricile de “About us”:

PressOne (lansat 21 septembrie): “[Vom scrie] pentru dumneavoastră şi pentru tine, cei care mai credeţi în presă onestă şi în România din visurile noastre”. (cu Mihnea Măruță)

profit.ro (lansat 2 septembrie): “Ceea ce ne-a reunit și ne va obliga deopotrivă – după o perioadă de câteva luni – este dorința noastră de a readuce în prim plan, într-o manieră vizionară, valorile clasice ale jurnalismului: informația relevantă, obiectivitatea și condeiul”. (cu Ovidiu Tempea & mulți alții)

start-up.ro (lansat 1 septembrie): “Vrem să-ți câștigăm încrederea rapid. Nu o vom face prin cuvinte mari sau titluri bombastice, ci prin corectitudine și atitudine”. (cu Vlad Andriescu)

Sunt promisiuni făcute cititorului, nu finanțatorului (foarte relevant, după părerea mea). Știu, relația de încredere dintre jurnalist și cititor e de ani buni o fractură deschisă – cu durere, cu sânge, cu mult dispreț reciproc. Dar a venit, simt eu, vremea vindecării. Jurnaliștii pe care-i cunosc asta își doresc; și și-o doresc cu disperare.

Iar dacă nouă, cititorilor, nu ne place cum arată presa, poate că am putea lucra și noi un pic la relația asta. Am putea investi timp, energie, încredere – și poate chiar ceva bănuți – în încercările pline de speranță ale unor jurnaliști de a se reconecta cu cititorii lor. Am putea recomanda articolele care ni se par valoroase prietenilor noștri. Le-am putea da feedback, după cum a scris azi, într-o postare în care saluta apariția PressOne, Adrian Țoca de la treizecizero.ro. I-am putea citi consecvent – cu simț critic, răbdare, înțelegere și discernământ. Le-am putea spune unde greșesc, i-am putea lăuda când fac bine.

Ce voi face eu, în plus? Am hotărât azi să-mi fac un buget de donații și de abonamente de presă. Logica e următoarea: ca orice start-up-uri, aceste proiecte noi au în față o perioadă cruntă, cea în care trebuie să-și creeze niște modele de business funcționale. Unele au finanțatori, e adevărat – dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-și inventeze propriile stream-uri de venit ca să poată sta pe picioarele lor; și, în cele din urmă, să poată crește. Pentru jurnaliștii despre care vorbesc nici măcar nu e vorba despre bani – e despre gândul că cineva crede că munca lor merită într-adevăr plătită. Câțiva euro pe lună, acolo, de la fiecare din acei cititori care îi prețuiesc – ar conta enorm; nici nu vă închipuiți cât ar conta.

Am avut propria și îndelungata mea negociere cu plătitul informației gratuite; ultima dată mi s-a întâmplat în fața pop-up-urilor de la The New York Times. Oferta curentă sună așa: gratuit în primele 8 săptămâni și după aceea 1,38 euro pe săptămână. Firește, am strâmbat din nas pe loc, fără să judec măcar, în fața sumei de 1,38 euro pe săptămână. Până când am calculat că vorbim de 6,21 lei pe săptămână – cât o apă la cafenea, fraților. E incredibil ce-a făcut din noi nefericita decizie a ziarelor de a da gratuit totul, cu gând că-și vor scoate cumva banii din publicitate; ne-au învățat să nu acceptăm absolut nimic în afara gratuității. Serios acum: un abonament lunar la cel mai bun ziar din lume e cât cea mai ieftină pizza din orice meniu – și totuși am stat pe gânduri; eu, care știu exact câtă trudă e în spatele unui text.

Până la urmă, asta e una din durerile mele: suntem furioși, ca cititori, că nu primim calitate – deși de plătit nu plătim nimic direct. N-avem “skin in the game”, cum se zice. Închidem pop-up-urile cu reclame și ne gândim că e treaba corporațiilor să finanțeze presa prin publicitate. Nu, nu e. Ele nu pot – nu mai pot: schema clasică nu mai funcționează, e dovedit și răsdovedit în ultimii 7-8 ani.

Mi se pare că acum e treaba noastră, a cititorilor, dacă vrem informație de calitate – și, în plus, dacă vrem să avem dreptul să-i tragem pe jurnaliști la răspundere. Suntem, cumva, comunitatea cititorilor care vor o altfel de presă. Suntem frustrați că n-o avem. Ei bine, vă servesc un BREAKING NEWS de toată frumusețea: nici n-o vom avea dacă nu schimbăm ceva și în comportamentul nostru de consum. Nu mai e nimeni acolo care să rezolve problema – nici statul, nici businessul, nici nimeni. Dacă vrem informație de calitate, trebuie să punem umărul noi, cititorii; să îngrijim toate floricelele curajoase care reușesc să crape asfaltul.

Ce plătim aia avem, să nu ne fie cu supărare. Dar până la dat bani pe informație, putem investi între timp niște non-tangibile. Încredere, de exemplu – că de-aici au plecat toate relele în presă și de-aici pot începe, pe curat, și toate bunele. Și în presa alternativă, și în presa mainstream.

PS. Azi The New York Times a sărbătorit pragul de 1 milion de abonamente online. De bucurie, a dat gratis cele mai bune 50 de articole din ultimii patru ani. Comori. Fiecare dintre ele face mai mult decât o apă la terasă, vă jur. Detalii aici.

Comments are now closed for this article