De ce cred că țara în care ne vom trezi mâine dimineață trebuie să fie altfel

#colectiv

N-am pierdut pe nimeni, până la ora la care scriu, în Colectiv. Am pierdut în schimb, în noaptea de 30 octombrie, altele (ducă-se toate pe apa sâmbetei): mi-am pierdut răbdarea și seninătatea, umorul lejer și “n-are rost”-ul, înțelepciunea practică și micile lașități escapiste, soluțiile personale și gândul că pot schimba lucruri într-adevăr doar prin contribuții punctuale.

Firește, toate astea m-au ajutat o vreme să nu alunec în cinism și să fac în continuare lucruri bune și dragi mie, lucruri de folos, lucruri deștepte. Dar nu, nu-i de-ajuns. Nu-i de-ajuns. Nu-i de-ajuns, pur și simplu.

Între timp mi s-au întărit venele la gât de revoltă. În ce mă privește, țara în care mă voi trezi mâine dimineață nu va mai fi așa. Va fi altfel. Va fi așa:

Am convingerea că dacă voi protesta în fața fiecărui abuz, oricât de mărunt, cu prețul nervilor și al timpul meu, va conta.

Am convingerea că la 25+ ani post-’89 fiecare protest mărunt, fiecare tragere la răspundere a funcționarului care nu-și face treaba, fiecare conversație neplăcută iscată din fiecare revoltă legitimă de cetățean onest, fiecare ieșire în stradă și fiecare dare pe față a fiecărui fărădelegiuit vor conta.

[Nu mă credeți? Broken Windows Theory, aici. E despre fleacuri, acolo e cheia. Acolo se setează regulile, acolo se rescriu normele, acolo indignarea publică pune presiune pe sisteme].

Am convingerea că, în toți anii ăștia, s-a maturizat în țara asta o majoritate decentă care poate împinge lucrurile către un tipping point.

Am convingerea că această majoritate decentă – din care cred că fac și eu parte – tace și se predă pentru că are o problemă de încredere în sine.

Am convingerea că, de îndată ce majoritatea decentă își recapătă încrederea în sine, de îndată ce fiecare gest revoltător, fiecare fărădelege și fiecare șmechereală vor da piept cu presiunea publică – oricum s-ar manifesta ea – toți băieții ăștia care ne guvernează, panaramele astea găunoase asamblate din replici de doi bani, din disprețul fățiș față de noi, cei guvernați, toți politicienii ăștia care își permit să-i ia peste picior, deși se știu filmați, pe jurnaliștii care le pun în conferințe de presă întrebări legitime, umilindu-i incalificabil, toți miștocarii ăștia cinici și mediocri puși oficial sub acuzare pentru plagiat, trafic de influență, spălare de bani și alte alea, toți șmecherii ăștia cărora nici măcar prin cap nu le trece să-și dea demisia, că doar poporul electoral înghite orice, toți primarii care dau autorizații la mișto pentru cluburi care se transformă în cimitire – cu toții se vor fărâmița în atomii care-i compun în termen de zile/luni, în caz că noi vom pune un pic de presiune publică pe ei. Nu punem presiune publică pentru că nu credem că ei vor ceda. Vor ceda, dacă noi vom decide că a venit momentul să cedeze. E o lege a fizicii, ce naiba? – orice cedează la presiune; nu trebuie decât să punem presiune.

[Presiune înseamnă probabil să dai săptămânal vreo două ore din timpul tău, o vreme – să ieși în stradă, să te cerți cu funcționarul de la ghișeu, să scrii un protest, să te revolți, să nu permiți, să te indignezi. Inch by inch, așa ne recăpătăm demnitatea și sănătatea psihică. Îmi vin în minte Ghandi, Mandela, Martin Luther King. C’mon. Ăștia au muncit și și-au pus viața în pericol ani în șir pentru a fărâma totalitarisme legislative, prejudecăți adânci, imperii întregi – și chiar au reușit. N-om reuși noi, dacă ne punem în cap, să aplicăm corecții unor politicieni stupizi, într-o țară democratică, membră UE și NATO, Anno Domini 2015?].

E o chestiune de nervi, până la urmă. Dacă stăm ochi în ochi, ca două tabere, zile în șir, luni în șir, care tabără va avea nervii mai tari? Care va clipi prima? Vom clipi noi sau vor clipi ei?

Am convingerea, în final, că dacă ne recăpătăm încrederea în noi – noi, generația asta făcută din mai multe generații de cetățeni inteligenți, corecți, sănătoși la cap – îi putem rupe în jumătate de an; maximum un an.

Am convingerea că e o chestiune de încredere în sine.

Am convingerea că e o chestiune de încredere în sine – asta e problema noastră.

Am convingerea că din momentul în care începem să credem că se poate, se va putea.

Am convingerea că trebuie să tratăm drept intolerabil orice ni se pare intolerabil – și să investim minute din viața noastră în fiecare puseu de revoltă legitimă în fiecare zi; zi de zi, o vreme. O jumătate de an, un an poate. Să aducem la un numitor comun ceea ce credem cu ceea ce facem, asta-i tot ce-avem de făcut.

Ei, uite de-aia cred că țara în care mă voi trezi mâine dimineață va fi altfel, cel puțin în ce mă privește. Destul e destul; eu, una, mi-am pierdut răbdarea, toleranța, indulgența, jemenfiche-ul.

FOTO: Peste 30 de tineri au murit în timpul concertului Goodbye to Gravity, care a avut loc în seara zilei de 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv din București. Focul s-a declanșat de la patru artificii; una dintre ele a aprins buretele izolator de pe unul dintre stâlpii de susținere ai sălii; focul a cuprins, în câteva zeci de secunde, tavanul încăperii, în care se aflau circa 500 de spectatori. În imagine, trotuarul de la intrarea în clubul Colectiv, așa cum arăta acesta în seara de 1 noiembrie 2015.

Comments are now closed for this article