22:32: ‪Colectiv, ‬trei luni după

1. Mai întâi am re-re-recitit povestea Colectiv, așa cum a spus-o Decât o Revistă în cea mai filigranată reconstituire jurnalistică pe care-am citit-o în ultimii 25 de ani în România. M-am cutremurat – din nou. “Suntem mai singuri dar mai mulți”, ne-a șoptit lucid DoR în decembrie; un titlu pe care n-o să-l uit niciodată.

DoR colectiv

“Niciunul dintre aceste momente nu e ușor de retrăit. Sunt explicite, ca atunci când privești o rană deschisă cu un amestec de vinovăţie, curiozitate și fascinaţie. Sunt momente dureroase. Am ales totuși să le reconstituim pentru că nu vrem să închidem ochii. Dacă vrem să înţelegem, trebuie să privim. Cu decenţă, dar cu claritate. Cu reţinere, dar cât se poate de neobturat. Ca să reconstituim acea noapte – atât cât poţi reconstitui haosul –, am vorbit cu aproape 30 de supravieţuitori, am citit mărturiile altor zeci, am văzut clipuri și sute de fotografii, am vorbit cu autorităţi, am consultat documente și rapoarte și am consumat cât de mult am putut din ce s-a mai spus, filmat și scris. Povestea este o încercare de a face ordine printre informaţiile ciuntite cu care operăm. Am scris-o ca să nu uităm. Am scris-o pentru că simţim că le-o datorăm celor 60 de oameni care au murit și zecilor de răniţi care se vor recupera în mijlocul nostru”.

2. Apoi am re-re-recitit povestea Generației Colectiv, așa cum a spus-o Maia Ștefănescu în articolul “Odată cu Colectiv, a ars toată adolescența noastră” din Vice România. Lacrimi în gât.

vice

“Colectiv ne doare colectiv atât de tare, pentru că ne-am trăit adolescența în subsoluri și-n fum. […] Tragedia de pe 30 octombrie ne-a maturizat forțat. Ne-a furat avântul și inocența. Curajul de a face lucrurile altfel. Am fost nevoiți să învățăm că acest „altfel”, mereu ilegitim, mereu alternativ, cuprinde toate riscurile pe care nu vom mai fi dispuși să ni le asumăm. Sistemul a câștigat de data asta, a pus pe hold muzicieni, sunetiști, antreprenori, barmani, PR-iști, manageri de trupe și fani. Ne întrebăm, între două lacrimi: „Și acum, ce?”. Încă nu știu. Nu știu ce o să facem cu bașii din timpanele și din sufletele noastre. Poate o să ne vizitam mai des, o sa învățăm să ne mișcăm altfel în oraș, grupurile și prieteniile se vor recoagula. În orașul în care toată lumea știe pe toata lumea, în care ne-am întâlnit, seară de seară, cu toții și peste tot, o să fie interesant să ne vedem așa cum am făcut săptămâna asta, din casă în casă, la noi sau la voi. O să ne ascultăm mai mult. O să fie ceva mai luminos și mai puțin fum. Din păcate, o să fie probabil și mult mai liniște”.

3. Și cu lacrimile-n gât, am re-re-reascultat clipul lui Cristian Delcea, care pe 9 noiembrie mi-a spus într-un comment pe Facebook cum l-a făcut: “Vineri seara m-am întors la Colectiv să văd lumânările. A fost impresionant, bătea vântul și datorită lumânărilor era un vânt cald. Când m-am urcat în mașină – parcă m-a așteptat – a început la radio cântecul ăsta. Mi s-a părut rezumatul perfect al acestor zile”.

“We’re getting away with it, all messed up
Getting away with it, all messed up
That’s called living”.

4. Apoi m-am gândit minute în șir la cele 63 de suflete înălțate altundeva, în non-gravitațional, împotriva voinței lor (da, “goodbye to gravity, goodbye”). Și mi-am re-re-reamintit de versul trupei pierite, “the day we give in is the day we die” – versul acela căruia noi, printre lacrimi de furie, i-am dat atunci valoare de legământ.

“We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die”.

#22:32 #colectiv

 

Mona

Comments are now closed for this article