Grâușorul

– Cum, a apărut deja grâușorul?
– Da, untișorul… grâușorul… untișorul-grâușorul. Așa-i, aveți dreptate, zice tarabagița, am auzit și eu că i se mai zice “grâușor” prin alte părți.

grausor
Grâușoru-i prima treabă de bucătărie făcută cu mânuțele mele. Să fi avut vreo 4 ani jumate, cred, când mi-a zis mama, într-o zi de primăvară, “uite, nu vrei să alegi tu grâușorul ăsta cât învățăm alfabetul?”. Mi-a explicat mai întâi tehnica: trebuia, din buchețelele aduse de la piață, să desprind frunzulițele de grâușor de pe tulpinițe și să le pun în două grămăjoare diferite. (Remarcați diminutivele, nădăjduiesc: “grâușor-buchețele-frunzulițe-tulpinițe-grămăjoare”; da, așa vorbim noi între noi la noi acasă, la Iași).

  • Și mama toca legumele și-mi povestea despre alfabet, cum ziceam (mi-a arătat în ziua aceea, pe masa de bucătărie, cum se scrie un “D” mare, iar eu i-am strigat “Mama, mama, mama! Litera asta-i ușor de ținut minte, că seamănă cu burta lu’ bunicu’!”).
  • Și eu alegeam frunzuliță cu frunzuliță, curioasă foc să văd ce-o să se întâmple mai departe.
  • Și mama râdea, uitându-se cum prind eu între două degete câte-o frunză micuță și-apoi trag de ea până când se rupe.
  • Și eu mă bucuram, că mi se părea că fac pentru prima dată o treabă de om mare.
  • Și-am când am terminat în sfârșit, m-am așternut pe așteptat: voiam să văd ce urmează.

Și m-am uitat cum zvârle mama frunzulițele mele peste borșul bulbucit; cum lasă capacul deasupra; cum învârte după aceea polonicul prin oala roșie cu buline albe; cum îl scoate plin cu “de toate”; cum îmi toarnă borșul în castronel și mi-l așeză în față. La început am văzut o fiertură verzui-apoasă – care s-a făcut verzui-lăptoasă de îndată ce mama a dat drumul în castronel unei linguri mari de smântână.

Îmi amintesc că am făcut vârtejuri și valuri cu lingura prin borșul acela până s-a răcit de tot; voiam să văd dacă pot să scufund frunzulițele mele de grâușor. Eram mândră, cumva, văzându-le că nu se lasă; îmi ziceam că trebuie să am și eu un merit în treaba asta.

Azi am dat peste câteva buchețele de grâușor într-o piață, le-am înghesuit în geantă și-am dat fuga acasă să fac un borș de primăvară (acrit cu borș de tărâțe, adică). Am prins frunzulițele de grâușor între degete, am tras de ele până s-au desprins de tulpină și mi-am amintit de mama și de litera “D”. Am învârtit polonicul prin oală, am turnat lichidul verzui-apos într-un castronel, am lăsat o lingură de smântână în el și-apoi l-am vânturat cu lingura, încercând să scufund frunzulițele, până când toată povestea s-a răcit. Nu se lasă nici azi frunzulițele mele; plutesc încăpățânat, ca frunzele de nufăr – rotunjoare, lunecoase, un pumn de diminutive dulci-verzi din copilăria mea.

 

Mona

Comments are now closed for this article